Rușii pe unde trec, TRAG spre conace și cer bani și CEASURI. Ion CRISTOIU publică relatări istorice despre Armata Roșie

Cel de-al doilea material pe această temă, publicat de jurnalistul Ion Cristoiu pe blogul personal , arată realitățile și mărturiile de la acea vreme despre Armata Roșie.

„Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște. Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»”, este una dintre mărturii.

Iar „ceasul” îl regăsim inclusiv în monologul lui Constantin Tănase: „Rău era cu „der, die, das!/Da-i mai rău cu „davai ceas!„.

Anterior, jurnalistul Ion Cristoiu a redat stenograma întâlnirii din februarie 1946 dintre Iosif Stalin și o delegație ARLUS, din care reieșea că Stalin știa de abuzurile soldaților.

Subiectul este adus în actualitate, după ce ambasada rusă la București a scris pe Facebook că Armata Roșie nu s-a ocupat de violuri și tâlhării, ci a eliberat de fascism țările Europei de Est și Europei Centrale.

„Textul a stârnit indignare în rândurile românilor. Exploatând această stare de spirit politrucii din partide s-au grăbit să dea publicității luări de poziție clișeu tipice rusofobiei cultivate în postdecembrism de forțe diverse. De la nostalgicii ceaușiști până la cățelușii Marilor Puteri Occidentale interesate în continuarea Războiului Rece și după încheierea acestuia. A lipsit în toate luările de poziție publice față de această postare privirea rece, lucidă, față de un fapt al realității. Cum eu nu sufăr de sindromul rusofobiei, voi încerca să privesc gestul Ambasadei Ruse la București cu detașarea cerută de postura mea de Istoric al clipei.

Orice încercare a mea de a găsi gestului o explicație rațională a fost sortită eșecului. Doar o trimitere la un consum excesiv de vodcă ar putea explica acest nitam-nisam al unei ambasade despre care se presupune că e condusă de diplomați și nu de zurlii ai Facebookului”, scrie jurnalistul Ion Cristoiu pe blogul său.

Cât privește inițiativa unei postări ca cea a Ambasadei Rusiei jurnalistul explică: „Mă număr printre cei care urmăresc atent presa noastră. N-am întâlnit în ultima vreme semnele cât de cât ale unei campanii de presă dedicate comportamentului Armatei Roșii la intrarea în România. E drept, în primii ani postdecembriști, în România au apărut o serie de cărți și articole despre abuzurile soldaților sovietici ajunși pe teritoriul românesc, primul teritoriu capitalist pe care a intrat Armata Roșie.

La vremea respectivă au apărut studii de istorie solide, întemeiate pe documente, dar și articole superficiale, supuse senzaționalismului ieftin. Dar chiar și în aceste condiții n-a fost vorba de o campanie. (…) De atunci, tema abuzurilor comise de Armata Roșie pe teritoriul românesc n-a mai fost abordată în presă”.

„În replică la campania (inexistentă din presă) textul invocă poziția deosebit de severă a conducerii sovietice de atunci față de abuzurile comise de militarii ruși în țările în care intrase Armata Roșie în drumul ei spre Vest. Nimeni (dintre cercetătorii serioși și nu dintre facebookiști) n-a susținut că ar fi fost vorba de un ordin dat de Stalin. Poziția conducerii sovietice față de comportamentul militarilor ruși e recunoscută de toți istoricii serioși care s-au ocupat de abuzurile soldaților sovietici în țările ocupate. Ordinul dat de Stalin, prin care se ordonau pedepse deosebit de severe, inclusiv cea cu moartea, pentru abuzurile comise de militarii sovietici, nu-și aveau temeiul într-un posibil umanism al Conducătorului URSS, ci într-o politică pragmatică, dictată de realități. (…)

Din aceleași motive ca în Germania, dar și pentru că militarii sovietici intrau întâia oară în viața lor pe teritoriul unei țări capitaliste cum era România, s-au comis multe abuzuri împotriva populației civile. E surprinzător că textul postat de Ambasada Rusie la București n-a primit nici o replică din partea istoricilor noștri, polemica rămânând exclusiv la cheremul politrucilor români și a semidocților din presa militant”, se mai arată pe cristoiublog.ro.

Jurnalistul Ion Cristoiu publică fragmente semnificative din amplul său studiu „Colonizarea rusească a României” apărut în volumul Un pesimist la sfârșit de mileniu, editura Evenimentul românesc, 1999.

Redăm parțial:

„Indiscutabil, nu poți pretinde unei armate de ocupație să-și trimită locotenenții pe străzi ca să dea garoafe domnișoarelor întâlnite în cale. Soldatul războinic e același oriunde și oricând. Stătut ca bărbat, umblă cu limba scoasă după femei. Le găsește, fie sub formă de prostituate, fie sub formă de femei violate. Supus privațiunilor de tot felul, e de așteptat ca să ia tot ce întâlnește în cale fără plată, considerând că ocupații trebuie să-i dea pe gratis. Să adăugăm acestei condiții etern umane și ura față de cei învinși, până mai ieri ei înșiși cuceritori, pentru a găsi circumstanțe atenuante abuzurilor comise de rușii ajunși pe teritoriul românesc.

Însemnările martorilor oculari, ajunse până la noi sub forma memoriilor, jurnalelor, trădează însă un comportament sărit peste aceste reguli. Potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți ca evreu), rușii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atât prin abstinența de fond, cât și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște. Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalul său:

«31 august 1944.

Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucât bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal (Începutul ocupației, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întâmplare. În fiecare dimineață, eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plângeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere când era atacat de soldații ruși”.

Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii!

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri și adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sâmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cât de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cât vor, lovesc. Plec spre vii în deal. Cu mare greutate din cauza piciorului drept, la care am avut accidentul.

După o oră de mers, mă opresc la chioșcul viii, de unde pot să văd în lungul șoselei naționale până la o mare distanță. Aci se transportă de servitorii din curte câteva haine, pleduri pentru a ne acoperi noaptea, radio, de care sunt foarte amatori rușii și alte obiecte. Până la orele 12 însă nici o căruță de ruși. Nevastă-mea, care rămăsese la conac pentru a lua ultimele dispoziții, vine și mă ia înapoi. Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Dă-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decât a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întâlnesc în apropierea șoselei de ale mâncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănânce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. „

Jurnalistul Ion Cristoiu a prezentat și în data de 4 ianuarie stenograma întâlnirii din februarie 1946 dintre Iosif Stalin și o delegație a Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Din aceasta reiese clar că Stalin avea cunoștință de violențele comise de soldații ruși, chiar dacă interzisese acest lucru.

„Stalin: Noi am fost informați că în Polonia și Iugoslavia s-au petrecut lucruri care nu sunt spre onoarea Armatei Roșii. Ar fi de mirare ca la Dv. să fi fost altfel. Ce gândesc ceilalți… (membri ai delegației)?(…)

Stalin: Trebuie să știți că avem 11 milioane de oameni sub arme și că nu toți sunt sfinți. Sunt elemente vicioase contra cărora luptăm. Am pus această întrebare spre a putea lua măsuri împotriva acestor elemente vicioase (vorba devine domoală, înceată)”, se arată în document.

În preajma Sărbătorilor, Ambasada Rusiei la București a publicat un mesaj pe Facebook prin care afirma că Armata Roșie nu s-a ocupat de violuri și tâlhării, ci a eliberat de fascism țările Europei de Est și Europei Centrale. Totodată, ambasada acuză o campanie dusă împotriva armatei rusești.

„În spiritul unor relații pe care ni le dorim pragmatice și predictibile cu Federația Rusă este indicat ca aspectele istorice să fie un domeniu de dezbatere pentru istorici și mediul academic în general. Postarea Ambasadei Federației Ruse nu are rigoarea pe care o poate avea o dezbatere academică, iar informațiile diseminate în spațiul public prin această postare nu sunt complete. Regretăm ca Ambasada Federatiei Ruse continua seria „episoadelor istorice”. Trecutul relațiilor dintre România și Federația Rusă nu trebuie să facă loc unor speculații si opinii nefundamentate, care pot dăuna relațiilor bilaterale”, a reacționat Ministerul Afacerilor Externe.

Despre tâlhăriile soldaților din Armata Roșie, și despre obsesia pentru ceasuri, există referințe inclusiv în piesele de teatru.

Constantin Tănase (5 iulie 1880-29 august 1945), figură cheie în teatrul de revistă românesc, a compus monologul:

„Rău era cu „der, die, das!”

Da-i mai rău cu „davai ceas!„

De la Nistru pân” la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moșie

Haraso tovărație!”

Despre Constantin Tănase, se spunea că a fost ucis de Armata Roșie din cauza satirei la adresa soldaților ruși. A fost amenințat cu moartea în repetate rânduri, dar în loc să se oprească, a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mână. Apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac„. Două zile mai târziu, actorul Constantin Tănase era mort.